Deși Israelul a ieșit din conflict în calitate de superputere a Orientului Mijlociu, ordinea internațională bazată pe reguli e o ruină, scrie jurnalistul Gideon Rachman în The Financial Times: Încă nu e clar dacă armistițiul din Gaza va intra măcar în vigoare. Dar, dacă războiul s-a încheiat cu adevărat, ce înseamnă acest lucru pentru planetă?
În cazul Israelului efectul pare a fi unul cu dublu tăiș. Conducătorul țării, Benjamin Netanyahu, e în măsură să argumenteze că a preschimbat o tragedie națională într-o victorie strategică. Hamas e devastată, dacă nu cumva nimicită complet. Hezbollah, gruparea teroristă libaneză cea mai bine înzestrată militar și componenta cea mai periculoasă a „axei rezistenței” a Iranului, a fost și ea schilodită. Iranul și Israelul au ajuns la schimburi de tiruri directe. Însă mai toate rachetele iraniene n-au reușit să-i străpungă apărarea Israelului, completată și de aliați – iar Republica Islamică pare a fi acum în cea mai vulnerabilă poziție observată în multe decenii.
Armistițiul Israel-Hamas. Analiză The Financial Times
Din perspectiva strategică, Israelul a ieșit din conflict în calitate de superputere a Orientului Mijlociu – cu descurajarea militară deplin restabilită și cu inamicii în debandadă. Israelul a suferit în schimb daune enorme la nivel de reputație. Se crede că în jur de 46.000 de oameni au fost uciși în contextul ofensivei israeliene, iar Gaza zace în ruine. Netanyahu a fost inculpat de Tribunalul Penal Internațional – ceea ce-l plasează pe același palier judiciar cu Vladimir Putin. La fel ca și conducătorului rus, lui Netanyahu îi va fi de acum mult mai dificil să călătorească în străinătate.
Popularitatea Israelului s-a prăbușit în sondajele de opinie internaționale. Tinerii – inclusiv în SUA – îi sunt acum mult mai ostili. Un sondaj Pew din aprilie conchidea: „Americanii mai tineri au o probabilitate mai mare de a simpatiza poporul palestinian decât poporul israelian”. O treime din adulții sub 30 de ani afirmă că simpatizează pe de-a-ntregul ori preponderent cu palestinienii și numai 14% cu Israelul.
Israelienii pot spera că aceste opinii se vor ameliora în timp – mai ales dacă pacea va fi restabilită. Pe de altă parte, Netanyahu și aliații lui politici interni consideră că prietenii lor de la Casa Albă contează mult mai mult decât inamicii din campusurile americane.
Amiciția lui Donald Trump
Însă amiciția lui Trump s-ar putea să nu fie necondiționată. La extrema dreaptă israeliană se poate observa un șoc palpabil provocat de faptul că viitoarea administrație americană a susținut un acord de armistițiu și eliberare a ostaticilor negociat de Casa Albă a lui Biden. Speranțele din Israel cum că Trump le va da mână liberă deplină în privința palestinienilor au încasat o lovitură puternică.
Decizia lui Trump de a presa puternic pentru pace în acest moment poate indica doi mari factori. Primul e dorința de a-și asuma meritul pentru acord și eliberarea ostaticilor. Al doilea e acela că – deși Israelul se bucură de susținerea ferventă a dreptei republicane – ea nu este singura țară importantă din regiune. În primul lui mandat Trump și-a efectuat prima vizită externă în Arabia Saudită.
Normalizarea relațiilor între Israel și Arabia Saudită
E probabil ca viitoarea administrație Trump să încerce să obțină normalizarea relațiilor între Israel și Arabia Saudită – un obiectiv important și pentru administrația Biden. Acest lucru le-ar putea oferi o fărâmă de speranță și palestinienilor, întrucât foarte multă lume crede că prețul cerut de saudiți pentru normalizare va fi un progres concret în direcția unui stat palestinian. Însă s-ar putea să fie un preț pe care israelienii nu-s dispuși să-l ofere, ceea ce ar însemna că acordul saudito-israelian va rămâne doar un miraj.
Războiul din Gaza are o semnificație deopotrivă regională și globală. Unul dintre motivele pentru care SUA și aliații lor din Vest au fost reticenți să pună multă presiune pe Israel e convingerea lor că Iranul constituie un inamic comun. În decursul ultimului an demnitarii occidentali au afirmat tot mai frecvent că au convingerea că acum se desfășoară o luptă globală contra unei „axe a adversarilor” formate din Rusia, China, Iran și Coreea de Nord, deși vorbim de o alianță laxă.
Slăbind Iranul, Israelul a slăbit întreaga axă. Colapsul regimului Assad în Siria a fost în mare măsură efectul secundat al asaltului devastator al Israelului asupra Hezbollahului, aliat-cheie al lui Bashar al-Assad.
Fuga lui Assad
Prăbușirea lui Assad constituie, la rându-i, o gravă lovitură resimțită deopotrivă de Iran și Rusia, care interveniseră militar în favoarea regimului. Rusia folosea Siria pe post de bază pentru proiecția puterii și mai departe, însă acum e nevoită să facă un pas înapoi. Paradoxal, Israelul însuși a reacționat mult mai prudent la căderea lui Assad decât mulți din Vest, conștient că vidul de putere din Siria poate fi ocupat de jihadiști.
O ultimă victimă a războiului din Gaza a fost „ordinea internațională bazată pe reguli” promovată de administrația Biden. Compasiunea și susținerea pentru Israel după atacurile din 7 octombrie au determinat America să tolereze frecventele violări ale dreptului internațional umanitar din cursul asaltului israelian din Gaza. Iar reconstrucția acestei ordini bazate pe reguli s-ar putea să fie la fel de dificilă ca reconstrucția fizică a Fâșiei.
