Orientul Mijlociu și multitudinea de probleme care dau naștere conflictelor în regiune au condus la apariţia mai multor teze de doctorat. Sunt mii de ani de dezacorduri permanente, religii, cărți și scripturi sacre care transformă această zonă în „pământul făgăduinței” pentru nenumărate popoare diferite, se arată într-o analiză publicată de Diario de Noticias.
Pentru a aborda cele mai recente evenimente, este necesar să încadrăm tensiunile care au existat întotdeauna de la începutul timpurilor. Acestea transformă orașul Ierusalim în locul sfânt pentru trei confesiuni religioase: creștinismul, iudaismul și islamul. Astfel, în scopurile economiei procedurale, relațiile de „bună vecinătate” nu au fost niciodată bune.
În luna octombrie a anului trecut, după incursiunea violentă a Hamasului în Israel și după capturarea ostaticilor, Israelul a început unul dintre cele mai fervente atacuri asupra Fâșiei Gaza, în încercarea de a recupera ostaticii și de a pune capăt conducerii Hamasului în Palestina. Numai că, în cursul războiului, au intrat în scenă și alți actori regionali. Atât în Liban, cât și din Siria, am asistat la lupte continue între forțele aflate de o parte și de cealaltă.
Iranul nu a mai luptat în afara granițelor sale de mulți ani
În acest context, la începutul lunii Israelul a atacat Damascul și a provocat moartea unui lider militar iranian. Acesta a fost picătura de apă care a răsturnat paharul deja plin şi care a schimbat conflictul din Orientul Mijlociu, așa cum era cunoscut până de curând.
Cu excepția războiului cu Irakul, Iranul nu a mai luptat în afara granițelor sale de mulți ani. Între atacurile constante ale Israelului asupra Fâșiei Gaza, alături de incursiunile prin intermediul Siriei și Libanului, Iranul a decis să răspundă direct.
Fără a dori să apăr Iranul, ceea ce ar fi o sarcină complexă, adevărul este că uciderea liderului militar iranian, la Damasc, s-a produs odată cu un atac asupra facilităților diplomatice iraniene din acel oraș. Acesta a fost motivul pe care Teheranul l-a prezentat drept „legitim”, întrucât s-a limitat la a răspunde unui atac înfăptuit inițial de Israel.
În noaptea de sâmbătă spre duminică, Iranul a lansat un atac împotriva Israelului cu peste 300 de drone și rachete, într-o acțiune militară fără precedent, cu privire la care de multă vreme existau temeri.
Importanța „regiei”
Cu toate acestea, în ciuda comunicării stabilite între Teheran și Washington prin intermediul Bernei, acest atac a dobândit proporții foarte controlate. Aceasta înseamnă că anunțarea unui atac care ar avea nevoie de 9 ore pentru a-și atinge ținta a permis apărătorului și aliaților săi să se pregătească în mod corespunzător pentru ciocnire.
Astfel, apare în mod firesc următoarea întrebare: de ce să înfăptuieşti un atac al cărui rezultat final era de așteptat să eșueze? Răspunsul constă în importanța „regiei”. În ciuda faptului că a provocat un singur rănit, acest act a avut o relevanță enormă pentru regiune și pentru lume.
În realitate, Iranul a demonstrat că dispune de capacitatea militară de a lansa singur un atac de anvergură, fără a recurge la forțele pe care le sprijină în Siria, în Liban, în Yemen sau în Fâșia Gaza. În afară de aceasta, a mai demonstrat că blocada și sancțiunile economice, care din 2018 au condus la retragerea programului de dezarmare nucleară, nu au sugrumat complet țara. Această demonstrație de forță și vitalitate a fost și pentru aliații Iranului. Aceştia știu acum că Israelului i s-a permis să se apere de acest prim val și îi obligă pe israelieni să-și modereze acţiunile și să rămână concentrați pe eliberarea ostaticilor.
Ce se va întâmpla?
Având ambiţii mai mari, Israelul știe că se poate lansa într-un conflict la scară mai mare, scenariu care nu pare să se bucure de cine ştie ce aprobare în rândul aliaților care au ajutat la doborârea proiectilelor iraniene.
Ce se va întâmpla? Acesta este un răspuns necunoscut. Cu toate acestea, actuala inițiativă spaniolă, în concordanță cu cele susținute de secretarul general al Națiunilor Unite, António Guterres, cu acordul tacit al guvernului portughez anterior, și a cărei menținere de poziţie a fost deja asigurată de primul-ministru, Luís Muntenegru, presupune recunoașterea Palestinei ca stat cu drepturi depline al Națiunilor Unite. Acesta va fi un pas decisiv către rezolvarea unei mari părţi a problemelor din regiune, în care Portugalia continuă să fie de partea corectă a baricadei.
